Tradiționala conferință de presă a juriului a început cu o glumă a lui Will Smith, una dintre acelea legate de aerul timpului descris ieri (a intrat în sală strigând „Security, Security") după care s-a transformat într-o serioasă polemică. Obiectul - disputata prezență în selecția oficială a două filme aparținînd platformei Netflix, intrată în conflict de interese cu Federația națională a cinematografelor din Franța.
Reglementările prevăd o distanță de trei ani până când un film să poată fi preluat on line. Extinderea polemicii, până în preajma deschiderii festivalului, a obligat organizatorii să precizeze, în ceasul al 12-lea: începând cu anul viitor, orice instanță care dorește să-și înscrie producțiile în selecție, trebuie să prezinte dovezi că filmul are asigurată difuzarea în sălile franceze. Nu va fi prea ușor. De aici și amploarea discuțiilor.
Ziariștii nu au scăpat prilejul de a auzi cuvântul unui cineast cu autoritatea lui Almodovar, pe deasupra și președintele juriului. Cineastul a venit pregătit, bănuia ceva, de aceea a citit un text, să nu se strecoare vreo interpretare echivocă: „Nu concep ca Palme d, Or să fie atribuită unui film pe care publicul nu-l poate vedea în sală. (...) Ecranul nu poate fi mai mic decât scaunul pe care stai acasă". Ropote de aplauze, dar nici Smih, omul în negru, nu a stat prost la acest capitol. Din alte rațiuni.
Desplechin, Cotillard și Amalric
Principala fiind enorma simpatie câștigată pe loc cu mărturisirile sale: „Am trei copii acasă, de 16, 18 și 24 de ani. Se duc la cinema cam de două ori pe săptămână, dar asta nu-i împiedică să vadă și filme pe Netflix. Asta le permite să fie mai bine conectați cu lumea".
[citeste si]
Almodovar a ținut să precizeze: „Nu trebuie să substituim cu altceva mersul la cinema. Asta nu înseamnă că nu respect tot cee ce este nou, dar voi apăra pînă în ultima mea zi ceea ce alții ignoră, marele ecran". Cineva îl întreabă, dacă ar fi să aleagă între o Palme d Or și o programare a filmelor sale în 90 de săli, ce ar alege. „Evident, să-mi văd filmele ocupând cât mai multe ecrane". Pe firul acestor discuții, Will Smith a mărturisit că de la vârsta de 14 ani nu a mai văzut trei pelicule pe zi, cum va fi obligat acum, ca membru în juriu: „Asta înseamnă să mă culc devreme, vreau să merg la proiecțiile pentru presă, de la 8,30.
Juriul înainte de ceremonia inaugurală
Trebuie să fiu atent, mi s-a șoptit, să nu fac vreun gest pe care alții l-ar putea interpreta de adeziune sau de respingere a filmului. De exemplu, dacă mă scarpin în cap, cineva ar putea să spună că mi-a venit să mă iau cu mâinile de păr". Mă întreb cam către ce gest l-ar fi putut împinge Les fantomes d,Ismael, filmul din deschidere. La vizionarea pentru presă, eu una am trăit un moment de tristețe, nimeni, dar absolut nimeni, nu a aplaudat. Nici nu s-a fluierat, din respect pentru Arnaud Desplechin, cineast îndrăgit în țara sa, dar și în lume, pentru inventivitatea creatoare, pentru grația și farmecul timidității cu care personajele sale trec prin viață.
Filmul de cum mi s-a părut derutant prin multitudinea pistelor și a cheilor către care suntem trimiși. Protagonistul (Mathieu Amalric, vechi companion) este vizitat de fantoma cât se poate de reală a fostei sale soții, demult dispărute, tocmai într-un moment de criză, dublat de unul al implicării într-un nou amor. Nu era lipsită de interes relația dintre cele două femei îndrăgostite de același bărbat, transferul de amintiri de la una la alta (Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg), dar povestea va fi înghițită, în cele din urmă, de obsesiile de construcție narativă ale eroului, simbolizate printr-o imensă plasă întinsă în podul casei, de referințele la arta lui Pollock care comprimă nudurile femininm, presează liniile etc. Nu lipsesc nici timiterile cinefile, o eroină senumește Carlotta, precum personajul hitchkockian din Vertigo.
Amalric între femeile vieții sale din film: Charlotte Gainsbourg și Marion Cotillard
Ca și în cazul acesteia, de pe urma ei nu a rămas decât un tablou misterios. Cineastul mărturisește, de altfel, dorința de a șoca, de ne determina să primim fiecare scenă cu brutalitate, să nu avem scăpare. Puținele cronici apărute până acum înregistrează cu deosebire jocul actorilor. Nici spectcolul inaugural nu a stârnit un mare entuziasm. Monica Bellucci - majestuoasă în rochia ei albăstrie, superbă, numai voaluri. Parcă nu au trecut 14 ani de când debuta ca maestră de ceremonii.
A excutat un tango destul de chinuit și lipsit de fantezie, cu un partener cu un cap mai scund dcât ea. Dacă tot suntem la ceasul nostalgiei, așa cum îi stă bine unei ediții ajunse la cifra 70, atunci voi spune că ne este dor de eleganța lui Lambert Wilson coborând în sală să o invite la dans (salsa) pe Nicole Kidman, de grația Vanessei Paradis cântând în onoarea președintei juriului din 1995, Jeanne Moreau, melodia acesteia din Jules et Jim, de emoția cu care marea actriță a sărutat mâna puștoaicei, viitoarea doamnă Depp. Avem dreptul.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
