Paza Cannes-ului a devenit astăzi o problemă de stat, în condițiile în care Franța se află, încă, în stare de urgență după atentatele teroriste. Cel mai mare festival cinematografic din lume poate fi o țintă, este concluzia specialiștilor. Și în cazul lui se potrivește proverbul cu paza bună trece primejdia rea, numai că, aici, date fiind amploarea evenimentului care, de aproape șapte decenii, dă peste cap viața micului orășel, antrenarea populației din împrejurimi aflate într-un continuu du-te vino în aer liber, densitatea personalităților care calcă pe Croazetă, paza aceasta implică și măsuri discret-militare.
Am fost anunțați încă din timpul conferinței de presă de la Paris, când s-a anunțat selecția oficială. Poate, pentru a nu ne speria, atunci nu ni s-a comunicat că, în zilele următoare, avea să se simuleze un atac, simultan pe treptele cu celebrul covor roșu și în dreptul hotelului Carlton, preferatul producătorilor americani. Un specialist în acțiuni antitero din Israel a condus operațiunile și vreo 200 de figuranți au jucat rolul „victimelor".
S-au anticipat posibile atacuri de pe mare sau de pe plajă. Nu e deloc vesel, ca să zic așa. Ieri, când am ajuns la Cannes, nu am văzut pe prima pagină a ziarelor locale o știre visată de ani buni, cum ar fi prezența, pentru prima oară, a Juliei Roberts, visul a două generații de președinți de festival. Editorialele, reportajele erau dedicate altcuiva, lui Bernard Cazeneuve, ministrul afacerilor interne, venit pentru a vizita „dispozitivele puse în funcțiune", destinate a spori securitatea festivalului. Stând, apoi, de vorbă cu organizatorii, chiar dacă a mai strecurat și câte o glumă, politicianul a spus lucrurilor pe nume: „Riscul zero nu exită și nu va exista niciodată. A anticipa, a preveni, a facilita coordonare seviciilor, iată ce ne revine. Miza festivalului este pe măsura strălucirii lui internaționale.(..).
[citeste si]
În contextul în care amenințarea este mai mare decât oricând, securitatea va fi și ea mai mare decât oricând". Asta nu înseamnă că ne vom afla într-un gheto, dar, în mod sigur viața unora va fi mai grea. Chiar a noastră, a ziariștilor. Nimeni dintre cei fără treabă nu se mai poate apropia de intrările în Palatul numit, ce ironie, și bunkăr. Zona de control a fost extinsă cu câțiva metri în stradă și, pentru a intra în săli, trebuie să trecem prin două verificări de tip aeroport. Ceea ce înseamnă un plus de timp consumat.
Secțiunea paralelă La quinzaine des realisateurs, al cărei sediu se învecinează cu hotelul Carlton, a fost nevoită să-și reducă numărul de vizionări cu 17 ore, ceea ce înseamnă chiar o pagubă. Mă gândesc dacă Woody Allen, cineastul spăimos, nevrotic, nu se va speria, când va constata unde a nimerit. Noroc că s-a îndrăgostit de Cannes, din moment ce a fost aici de 12 ori cu filmele sale (niciodată în competiție, a refuzat întotdeauna), dintre care trei au inaugurat sărbătoarea, de-a lungul timpului, cum se va întâmpla și în această seară cu Cafe Society.
Prilej de a o revedea, pe ecran, și apoi la conferința de presă, pe Kristin Stewart, fosta adolescentă di saga Amurg, acum pe creasta unui succes, de nimeni bănuit, în filme de autor. Bobii programării proiecțiilor, tot mai dificilă cu vremea din cauza numărului mare de filme, au căzut în așa fel încît, în timp ce în sala Lumiere va bătea gongul celei de a 69-a ediții, cu tot fastul știut, în cea de a doua mare sală a festivalului, Debussy, filmul lui Cristi Puiu, Sieranevada, dă startul competiției, înt-o proiecție pentru presă. Nu știu dacă este o suprapunere fericită. Amatorii de calcule ale zilelor faste sau nu, își aduc aminte că, acum doi ani, Timbuktu, ales și el să deschidă hora, a plecat cu un mare premiu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
