După sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa, Germania și Berlinul au fost divizate în patru zone de ocupație. Inițial, puterile învingătoare au decis să guverneze împreună Germania, în granițele stabilite în anul 1947. Cu toate acestea, izbucnirea Războiului Rece a făcut ca zonele de ocupație franceză, britanică și americană să fie unite în Republica Federală Germania (RFG), în 1949. Prin urmare, zona de ocupație sovietică a Berlinului a fost procalamată, în același an, Republica Democrată Germania (RDG).
Zidul Berlinului a fost construit în contextul în care, între 1949 și 1961, mai mult de 2.6 milioane de nemți din RDG, dintr-o populație totală de 17 milioane, au reușit să fugă. Dintre aceștia, mulți erau profesioniști calificați, iar pierderea lor a fost puternic resimțită în RDG.
Zidul Berlinului, granița dintre comunism și lumea liberă
Cu RDG-ul aflat pe punctul de a se prăbuși din cauza problemelor economice și sociale, autoritățile au luat decizia de a închide granița cu RFG-ul, ridicând un zid pe 13 august 1961. Autoritățile din est priveau zidul ca pe o barieră de protecție, ce îi protejau pe cetățeni de lumea occidentală.
Zidul avea o lungime de 154.5 kilometri și o înălțime de 3.6 metri, fiind prevăzut cu 300 de turnuri de pază, aplasate la intervale regulate.
Casele de pe străzi, precum Bernauer Strasse, aflate la granița dintre RFG și RDG, au devenit o parte a construcției de frontieră. Autoritățile au ordonat îngrădirea intrărilor din față și a ferestrelor. Există cazuri documentate ale unor oameni ce au sărit pe ferestre pentru a evita să fie blocați în propriile case, în zona de est.
Zidul era doar granița exterioară. În spatele acesteia se afla așa-numita "bandă a morții", ce conține tranșee, paturi de cuie și alte dispozitive de apărare. Oriunde granița trecea prin apă, au fost puse în aplicare mecanisme similare de apărare pentru a împiedica indivizii să fugă.
Cel puțin 138 de oameni și-au pierdut viețile în timp ce încercau să evadeze, trecând zidul, dar aproximativ 5.000 de persoane au reușit să scape. Cei care au scăpat s-au ascuns în mașini, s-au strecurat prin punctele de frontieră, au înotat prin canalul Teltow și s-au târât prin tuneluri special construite de echipe de voluntari dedicați. Un caz spectaculos a fost cel al unui artist de circ, ce a evadat mergând pe un fir elecric aflat în uz, rupându-și ambele brațe pe parcurs.
Cei mai mulți dintre cei ce au încercat să evadeze au fost bărbați cu o vârstă medie de 25 de ani.
În toamna anului 1989, în Republica Democrată Germană au avut loc demonstrații de masă antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a demisionat pe data de 18 octombrie 1989 și a fost înlocuit de Egon Krenz. Noul guvern a decis să le elibereze vize cetățenilor pentru a vizita Germania Occidentală.
1989, anul care a schimbat lumea. Căderea Zidului Berlinului
Intensificarea protestelor în toamna anului 1989 a pus presiune asupra autorităților din Germaia de Est, cerându-se diminuarea restricțiilor de călătorie.
În seara de 9 noiembrie 1989, un purtător de cuvânt al Guvernului, Günter Schabowski, a declarat într-o conferință de presă că cei din RDG vor fi liberi să călătorească în Germania de Vest: "Călătoriile private în afara țării pot fi acum solicitate fără condiții prealabile". Fiind întrebat când se va întâmpla acest lucru, purtătorul de cuvânt a ezitat, dar, spre șocul și amuzamentul celor prezenți la conferința de presă, a spus că "imediat".
Astfel, imediat după ce presa a informat că granițele au fost deschise, oamenii au început să se adune în număr mare la punctele de control din ambele părți. Fiind copleșiți de numărul mare de oameni, grănicerii au renunțat să verifice pașapoartele.Vecinii din vest i-au întâmpinat cu bucurie pe cei din RDG, iar 9 noiembrie a rămas în istorie ca ziua Căderii Zidului Berlinului.
Civilii au început să închirieze ciocane contra cost pentru a dărâma zidul, primind porecla de "Mauerspechte", ciocănitori de zid. Zgomotul produs de ciocane la impactul cu betonul armat s-a auzit luni întregi. Inițial, soldații au încercat să repare porțiunile distruse de "Mauerspechte", dar aceste tentative au fost abandonate. Grănicerii au acceptat demolările și le-au permis oamenilor să treacă prin găurile făcute.
Majoritatea bucăților din zid au rămas neclintite și au fost necesari mai mult de doi ani pentru eliminarea completă a acestuia.
Un program oficial de demolare a fost implementat în vara anului 1990.
Inițial, nu se dorea păstrarea unor bucăți din zid în Berlin. Ani mai târziu, oamenii au început să vorbească despre necesitatea unei culturi a memoriei (Erinnerungskultur).
Bucăți din zid au fost trimise în peste 50 de țări, fiind privite drept obiecte comemorative, ca simboluri de solidaritate și prietenie. O bucată din zid a intrat și în patrimoniul Academiei Române, având o înălțime de aproximativ 4 metri şi o greutate de 3,5 tone.
Bucăți din zid au ajuns în toată lumea
Unele porțiuni din zid au ajuns în moduri inedite în posesia unor state. O bucată din zid a ajuns în Kingston, Jamaica, fiindu-i oferită atletului Usain Bolt, după ce acesta a depășit recordului mondial la proba de 100 de metri, în 2009, cu un timp de 9,58 secunde, informează Mediafax.
O altă bucată din Zidul Berlinului a ajuns în Cape Town, Africa de Sud, după ce a fost aleasă de Nelson Mandela.
Un loc inedit unde a fost amplasată o parte din Zidul Berlinului îl constituie o toaletă din Las Vegas.
Segmente din zid se află și în Seul, Coreea de Sud, în New York, SUA, în Muzeul în aer liber Europos Parkas, aflat lângă Vilnius, Lituania.
Indonezia, Franța, Marea Britanie, Israel, Costa Rica și Japonia se mai numără printre țările ce au expus bucăți din zid în semn de solidaritate.
Porțiuni mari din zid au fost refolosite în construcția unor autostrăzi și a unor locuințe.
Alte segmente din zid au fost și continuă să fie scoase la licitație. Două bucăți din zid sunt estimate la 22.000 de dolari, la o licitație ce va avea loc în Sussex, Marea Britanie, în martie.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
