Ceea ce s-a întâmplat după, ca într-un efect de domino, visul României Mari avea să se prăbușească după doar două decenii de la sacrificiul plătit cu sânge al gloriosului an 1918. Transilvania de Nord era cedată Ungariei iar imediat după Cadrilaterul Bulgariei.
În anul în care sărbătorim Centenarul celui mai important moment din istoria României, e necesar să ne aplecăm și spre momentele dificile nu doar spre cele mărețe. Spre greșelile pe care țara le-a făcut.
Ruptă din vechiul Principat al Moldovei în 1812, Basarabia avea să se întoarcă 'acasă' în 1918, pentru ca mai apoi, la 28 iunie 1940, să fie din nou prigonită. Astfel începea drama a mii de români de peste Prut care au fost executați, deportați și au murit în gulagurile staliniste.
Basarabia, sacrificată pe ”tărâmul morții”
S-a spus, desigur, că România nu avea de ales. Sacrificată pe altarul celor două dictaturi ce au amprentat secolul trecut, anexarea Basarabiei era parte a unui protocol secret al infamului Pact Ribbentrop-Molotov semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă și URSS, împreună cu, bineînțeles, împărțirea Poloniei între Hitler și Stalin.
Nu puține au fost vocile care au dat exemplul Finalandei care nu a cedat presiunilor sovietice, dar a sfârșit învinsă onorabil în ”Războiul de Iarnă”. Eu cred că această comparație este greșită și fără să intru în detalii mă rezum să punctez că cele două situații erau complet diferite.
Sigur, în cazul unei rezistențe România ar fi fost nimicită de trupele sovietice iar soarta Basarabiei nu ar fi fost diferită. Afirmația ce justifică cedarea Basarabiei poate fi corectă, însă se uită un aspect foarte important pe care chiar unii istorici consacrați îl trec cu vederea.
România nu s-a pregătit pentru dezastru
România nu a fost pusă în această situație peste noapte. Au fost ani în care România s-ar fi putut pregăti pentru fatidicul an 1940, dar nu a făcut-o. Ignorând toate semnalele cu privire la ceea ce urma să se întâmple, România plătește și azi greșelile trecutului. Slaba pregătire a Armatei și a sistemului de apărare este cauzată de această ignoranță. Iar gândindu-ne la faptul că politica externă a României interbelice a fost dominată de vecini cu pretenții revizioniste ce o înconjurau, greșeala și lipsa de anticipare a năpastei ce avea să vină sunt cu atât mai grave.
Nu mi-am propus să fac o istorie contrafactuală, am evitat mereu, considerând că acest lucru este greșit în studierea trecutului. Soarta Basarabiei ar fi fost identică cum am mai spus și poate că represiunea sovietică ar fi fost mult mai dură. Dar, cu siguranță, azi ne-am fi putut uita cu demnitate și onoare în ochii unei Basarabii care nu de puține ori are senzația de abandon.
La 27 iunie 1940, Consiliul de Coroană, organism a cărui vot era consultativ pentru regele Carol al II-lea, a decis în proporții covârșitoare cedarea Basarabiei și acceptarea ultimatumului URSS-ului.
S-au opus doar șase persoane a căror nume merită azi, la 78 de ani de la pierderea Basarabiei, amintite din nou în ”cartea de onoare a demnității românești”: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.
Și totuși, dacă am fi tras măcar un glonț?
Nu vom știi niciodată. Putem doar specula. Cred însă cu tărie că fie și un singur glonț tras pentru Basarabia la 28 iunie 1940, azi, ar fi apropiat mult mai mult cele două state românești din stânga și dreapta Prutului. Și, desigur, ne-ar fi salvat demnitatea în fața judecății Istoriei.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
