Finalmente, cel care s-a opus a fost președintele democrat Bill Clinton. Emil Constantinescu a reușit însă să obțină plasarea României în fruntea listei privind viitoarea extindere a NATO. În 1999, la Washington, la ceremonia de primire în NATO a Poloniei, Cehiei și Ungariei, nu s-a mai pus problema unei noi extinderi. Administrația Clinton era ocupată cu războiul din fosta Iugoslavie și cu scandalul Monica Lewinsky.
În 2000, a avut loc o schimbare de Administrație și la Washington, și la București. La Washington, Administrația Republicană a lui George W. Bush privea cu reticență la transferul de putere din Rusia, de la Boris Elțin la Vladimir Putin. Atunci s-a pus pentru prima dată, într-o manieră mai serioasă, problema admiterii României în NATO. La București, noul premier, Adrian Năstase, începuse reformele economice și o ofensivă diplomatică fără precedent în politica externă.
Administrația Bush stabilise în 2001 un summit pentru o nouă extindere a NATO, la Praga, în toamna lui 2002. Pe toate canalele posibile, România a început un imens proces de lobby, pentru a intra în NATO. Asta cu atât mai mult cu cât, în decembrie '99, la Helsinki, Emil Constantinescu reușise o altă mișcare imposibilă: începerea negocieriler de aderare a României la Uniunea Europeană. Pentru Guvernul Năstase, NATO și UE trebuiau să meargă concomitent.
La sfârșitul lui august 2001, la București a sosit Bruce Jackson, una dintre eminențele cenușii ale politicii americane în Europa de Est. Bruce Jackson, președintele mai multor ONG-uri, între care Project for the New American Century și Project on Transitional Democracies, era un excelent cunoscător al realităților românești pe care le urmărea de foarte mulți ani. Cu o mare experiență în politică, dar și în afaceri – a fost între altele și vicepreședinte la Lockheed Martin, compania producătoare de avioane de luptă – Bruce Jackson a avut întotdeauna o imagine exactă asupra realităților românești și est-europene. În vizitele sale informale la București, Bruce avea întâlniri cu toți factorii responsabili, de la miniștrii de Externe și ai Apărării, până la șefii Serviciilor. La sfârșitul lui august 2001, câțiva ziariști și consilieri de-ai președintelui Ion Iliescu am fost invitați la Ștrandul Generalilor, de pe malul lacului Băneasa, unde Bruce Jackson ne-a prezentat situația, cu un an și două luni înaintea summit-ului de la Praga. Pe scurt, România nu figura pe lista extinderii NATO. Între motivele Administrației Bush pentru a respinge România se aflau și costurile foarte mari, de care americanii se temeau, pentru a aduce România la standardele NATO. De altfel, România singură era aproape la fel de mare în termeni de teritoriu și populație cât toate celelate țări baltice și est-europene ce urmau a fi invitate. Adică Lituania, Letonia, Estonia, Slovenia, Slovacia și Bulgaria. La întâlnirea respectivă, țin minte că s-au adus multe argumente în favoarea Bucureștiului. De partea cealaltă, au existat însă contraargumente pragmatice, ce țineau de statutul nostru de stat fost comunist unde reformele erau abia la început. Întâlnirea de atunci mi-a lăsat un gust amar: americanii întârziau din nou să vină în România.
Peste mai puțin de două săptămâni, s-au întâmplat evenimentele de la 11 septembrie. În două luni de zile, atitudinea Adminisrației SUA față de extindere s-a modificat fundamental. România nu mai trebuia să străpungă bariera neîncrederii – mai ales după ce militarii români ajunseseră deja în Afganistan. Pur și simplu, acum, Washington-ul era acela care sprijinea România la desfășurarea foii de parcurs către NATO. Meritele guvernului Năstase și ale premierului Adrian Năstase personal în acest proces, chiar dacă neluate în seamă în 2014, sunt incontestabile.
În zilele noastre, acțiunea Rusiei în Ucraina ridică oportunități incredibile pentru România, la fel cum s-a întâmplat cu evenimentele din 11 septembrie. Acum, prezența americană în România s-ar putea permanetiza și s-ar putea trece, în mod serios, de la nivelul militar către cel economic. Nu cred însă că Bucureștiul va fructifica și momentul actual. În 2001, toată clasa politică românească trăgea într-o singură direcție. Astăzi, România este de-a dreptul dezmembrată social, fără un proiect de țară și fără o minimă coerență în politica externă. Nu putem spune decât slavă Domnului că a existat 2004, pentru a fi măcar liniștiți că nu vom fi invadați de ruși în 2014.
Foto: Washington, 29 martie, 2004, peluza Casei Albe. Depunerea instrumentelor de ratificare a Tratatului de aderare la NATO. Fostul premier, Adrian Năstase, alături de președintele George W. Bush și de premierii celorlalte state invitate să adere.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
