Judecând după notele critcilor și ale publicului, parcă, parcă, silueta unora apare, undeva în zare. Să fie Chazelle cu musicalul de deschidere, La, La Land, nedetronat, până acum din topul cotațiilor? Nu cumva ar fi prea mult, totuși? Nu ar fi prea greu de târât un Leu de aur, cu toate cele 4,1 puncte ale criticilor? Culmea, publicul a fost mai puțin generos, acordându-i doar 3.
În rest, opiniile au cam coincis (încă nu a intrat, oficial, în competiție, Kusturica, cu On the Milky Road) Așa cumera de prevăzut, Jackie, al chilianului Pablo Larrain, s-a apropiat cel mai mult de vârful cotațiilor, cu 3,8.
Citește și: Veneția 2016. Jackie - "Dacă nu va fi un Leu de aur, atunci, în mod sigur, un Oscar"
Dar să lăsăm notele, poate mai înțelept ar fi să amânăm comparațiile pentru orele de după verdictul juriului. Dacă acest față-n față ascunde vreo semnificație.
Pe platou, cu Monica Bellucci și Emir Kusturica
Un juriu, compus din personalități atât de diferite, poate da peste cap orice pronostic. Nu știm care anume sensibilități comune i-ar putea uni în alegeri pe amintitul cineast american, pe actrițele Chiara Mastroianni, Nina Hoss (Phoenix, de Christian Petzold), venezuelanul Lorenzo Vigas, primul regizor latino-american câștigător al unui Leu de aur (anul trecut, cu From Afar), Giancarlo De Cataldo, regizorul specializat în genul "noir italiano", Joshua Openheimer, cineastul americano-danez, favoritul juriului în 2014 pentru documentarul The Look of Silence. Nu avem cum să știm nici măcar dacă, într-o primă fază, ar putea fi de acord asupra bazinului din care și-ar putea extrage opțiunile.
Directorul Alberto Barbera atrăgea atenția asupra unei dominante a actualei selecții (în comparație cu cea de anul trecut) și anume orientarea spre viitor. Nu mi s-a părut. Cu excepția SF-ului Arrival de Denis Villeneuve, creațiile puternice veneau, din punct de vedere al plasării în timp, din trecut. Mai mult decât atât, nu puține aveau ca temă comună războiul, mai exact - dragostea în vremuri de război.
Citește și: Veneția 2016. Credința și infernul
Frantz, al lui Francois Ozon, a fost unul dintre cele mai frumoase filme ale festivalului. Este cunoscută versatilitatea acestui cineast francez, egal de inspirat, dar și de delicat, în toate genurile atacate, incursiunile în memorie sau comedii. De data acesta, pornind de la o piesă a lui Maurice Rostand, existentă ca nucleu al une adaptări ignorate a lui Lubitsch, Broken Lullaby, Ozon evocă una dintre dramele ascunse ale războiului, născută din vinovăție, din fatala ambiguitate a frontului: unde începe apărarea, unde crima?
Pierre Niney și Paula Beer într-unul dintre cele mai frumoase filme ale festivaluui, Frantz
Un fost combatant francez din prima conflagrație mondială vine în Germania pentru a cere iertare familiei al cărui fiu, Frantz, l-a ucis. La război ca la război. Nu are curajul, are încredere doar în logodnica celui dispărut, inventează povestea unei prietenii care are, pe ecran,o grație ce amintește de Jules et Jim, al lui Truffaut. Nu îndrăznește nici să-și urmeze impulsul de a se apropia mai mult de fată. Sentimentul culpabilității este prea mare. Va trăi, probabil, toată viața cu el, așa cum eroinei nu-i rămâne altceva decât să întrețină iluzia părinților celui mort că oaspetele neamț a fost cu adevărat un prieten. Filmat în alb-negru, Frantz are izbucniri de culoare, cu deosebire în scenele din trecut. Intensitatea minciunii necesare din care ne hrănim de atâtea ori.
Citește și: Veneția 2016. Mel Gibson: "Urăsc războiul, dar îi omagiez pe luptători"
Și Emir Kusturica vine, ca să spun așa, din război, cu On the Milky Road, promis de nici nu mai știm când. Trebuia să fie la Cannes anul trecut, nu a fost gata, a fost anunțat în actuala ediție, în ultimul moment ni s-a spus că a fost trimis comisiei cu o zi întârziere. Motivările sunt cusute cu ață albă, ceva s-a dereglat în raporturile cineastului bosniac (două Palme d Or) cu festivalul de la Cannes. Poate o anumită iritare produsă de unele declarații politice. Producătorii au, însă, dreptate: Nu-i pui deadline lui Kusturica, când s-a întâmplat ca Ken Loach să fie admis în concurs după câteva zile.
Dar, poate orice rău este înspre bine. Cineastul se întoarce la Veneția, acolo unde a cunscut cel dintâi mare succes, primul Leu de aur pentru debutul cu Îți amintești de Baby Doll? Cei mai vechi la Lido nu l-au uitat pe atunci necunoscutul de 27 de ani, care în 1981 debarca aici și pleca însoțit de un Leu de aur, căruia îi va ține tovărășie, începând din 1998 și unul de argint, pentru Pisica albă, pisica neagră. În treizeci și cinci de ani a trecut de la o stare la alta, de la revoltă la anarhie, a creat capodopere, dar nu l-au ocolit nici eșecurile.
Citește și: Veneția 2016. Paznici de far, logodnicii anului, Michael Fassbender și Alicia Vikander
Pentru mulți, această Cale a laptelui înseamnă "un gran ritorno". Amara poveste de dragoste a băiatului de la țară, Kosta, "veșnicul adolescent" care, călare pe un măgar, cară lapte pentru soldați, înfruntând primejdiile, nu mai mari, însă, decât iubirea pentru o enigmatică străină, își are nucleul într-o scriere a cineastului, cunoscut și ca prozator. Schița Strânsoarea șarpelui este inclusă în volumul Străin în căsnicie, publicat la Polirom. Kusturica a găsit de cuviință să ne prevină asupra întoarcerii sale la simplitate, dar asta nu înseamnă să ni-l imaginăm minimalist. Nu mai avem de-a face cu acea metastază metaforică din ultimele sale filme, dar poezia, jocul, fantezia nu lipsesc. Miresele nu mai zboară, dar plutes pe apă. Dacă în ceea ce o privește pe Monica Bellucci, autorul crede că i-a oferit rolul vieții ei, nu același lucru îl spune despre propria partitură, de deținător al principalului rol masculin: "Am făcut cea mai mare greșeală a vieții mele. Să alergi de colo-colo, din spatele aparatului în față, fie vreme bună, fie rea, să ai în cap și producția. a fost o nebunie. Nu o voi mai repeta". Asta este, ar spune răutăcioșii, dacă a vrut să o țină în brațe pe Bellucci.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
