În anul 2000, când Florin Călinescu a ajuns director la Teatrul Mic, m-am mirat, dar nu am zis nimic. Am scos Teatrul Mic de pe listă, ceea ce nu m-a dărâmat nici pe mine, nici pe el. Cu toate că Bucureștiul e capitala cu cele mai puține teatre, raportat la locuitori, au rămas destule de văzut și, din fericire, au apărut scene noi.
Nu m-aș fi întâlnit, din nou, cu opera teatrală călinesciană dacă nu era Sorin Oprescu. Printre lucrurile bune făcute de primar am remarcat festivalul pe care îl organizează vara, în Lipscani. Marea dificultate, pentru spectator, e să găsească locuri. Pentru trupele de teatru, să țină oamenii pe scaune: fiind un spectacol stradal, pentru care n-au plătit bilet, dacă nu le place, se ridică și pleacă.
Primul șoc l-am avut cu ”Interpretul”, un fel de comedie cu Radu Gheorghe, girată de Teatrul Foarte Mic. Triste eforturile de a râde, când și când, din milă pentru actori. Se mai întâmplă, cine știe cum a nimerit textul în repertoriu, cum o suna pe o scenă adevărată, mi-am zis și nu i-am dat importanță. Însă, când am încercat să văd și ”Somnoroasa Aventură”, tot de la Teatrul Foarte Mic, am înțeles că nu e ghinion, e stil de viață. Am fugit la jumătate, să nu rămân singur printre scaunele goale.
O piesă din anii cenzurii, cu câteva aluzii îndrăznețe, atunci, mucegăite, acum, fără nerv și fără miză, falsă și plictisitoare. Dacă în urmă cu 40 de ani actorii erau obligați să joace așa ceva de către Consiliul Culturii, cine i-a pus, în 2014, să se facă de râs, în loc să stârnească râsete pe scenă?
Până la urmă, stilul unui teatru e dat de directorul acestuia. Cred că 14 ani cu Tanti Florica au fost cam mult și vor lăsa urme greu de șters, chiar dacă schimbarea managerului a avut loc, după evaluarea din această vară.
Din fericire, am avut norocul ca pe aceași scenă improvizată să văd și o piesă bună, jucată impecabil de Gelu Nițu și tinerii săi colegi. ”Funcționarii”, adaptare după Cehov, a ridicat spectatorii în picioare, la final, pentru aplauze, nu pe parcursul reprezentației, pentru fugă, așa cum au făcut spectacolele lui Călinescu. Aceleași condiții, actori la fel de buni, altă viziune și, deci, alt rezultat.
PS.
Recomand publicitarilor să caute scena în care Gabriel Costin înșiră meniurile și rețetele la care visează funcționarii lihniți de foame. E un moment antologic, când spectatorii văd și simt ”produsele” cărora Costin le face ”reclamă”. Lecție de artă pentru făcătorii de reclame.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
