Recent, în cadrul unui interviu, Klaus Iohannis a declarat: „Eu am o problemă cu oameni care sunt condamnați și urmăriți penal și încearcă prin toate metodele mediatice posibile să arate că, de fapt, ei sunt adevărații politicieni și noi toți ceilalți suntem slabiştii.” Mărturisesc că am căutat în dicționare originea cuvântului „slabist” și n-am găsit nimic. N-am găsit expresia nici în argou sau jargon și nici măcar la o căutare generală, pe motoarele de internet cunoscute. Cuvântul, practic, nu apare. Deducem de aici că domnul președinte a inventat un cuvânt nou. Slabist ar putea însemna „om slab în mod constant sau fraier” și în proiecția pe care o face K.I., orice psiholog cu o anume experiență ar putea deduce o amenințare. Mai simplu spus: „o să vă arăt eu cine sunt șmecherii, din moment ce ne credeți pe noi slabiști”.
În acest atac, șeful statului încearcă să îi ia aliați pe toți cei care nu sunt „penali”. Ce mai, asmute mulțimea pe omul care are o culpă, chiar dacă a plătit pentru asta.
Dacă președintele ar fi avut puterea să refuze un premier condamnat penal (pentru că nici termenul de „om penal” nu există, domnule președinte) atunci ar fi tăcut și ar fi acționat în consecință. Pe 12 decembrie ar fi ieșit la pupitru și ar fi spus: „mă scuzați, nu mă lasă legea să pun pe cineva care are o condamnare!”. Președintele nu are însă această putere și atunci încearcă să diminueze credibilitatea unui partid politic opus doctrinar partidelor preferate de domnia sa. Nu mai vorbim aici de faptul că Dragnea nu este un infractor de drept comun, cum a vrut tot domnul Iohannis să sugereze, prin comparația cu paznicul și cazierul (deloc întâmplătoare!) adică, în traducere: „nu pun un penal paznic la oi1”. Dacă n-am ști, domnule președinte, că la nivel de șef de stat, în cazul interviurilor programate, întrebările se dau cu minim o săptămână înainte, am fi spus că aveți o spontaneitate feroce. N-aș putea spune băsesciană, pentru că și dumnealui primea întrebările presei tot cu o săptămână înainte.
Un alt indiciu care arată că dl. K. Iohannis vrea să recupereze decalajul procentelor, constă în nervozitatea arătată față de Călin Popescu Tăriceanu. Recent președintele l-a inclus și pe acesta nu doar în tagma „penalilor” dar și a celor care sunt prieteni cu penalii. Cam acesta este nivelul dezbaterii publice la noi în țară în anul 2016. Dacă nu ești penal, ceva tot ești - ești prieten cu penalii. Deci la Tăriceanu, pe Iohannis îl enervează cel mai tare, nu doar că a preluat și el o parte din electoratul moderat al PNL, dar mai ales că „ideea de Tăriceanu” rămâne un simbol, un fel de „mișcare de rezistență” a ideii de USL. Asta atât prin faptul că a rămas pe a doua funcție în stat, dar și că este șef de partid, în opoziție cu crezurile politice de la Cotroceni, dar mai ales pentru că șeful senatului posedă arta discursului. Diferența dintre cei doi, ca discurs politic, este ca dintre Beethoven și Marcel Budală – Tăriceanu fiind în acest caz Beethoven.
Cu toate acestea, dacă aș fi în locul lui Dragnea și a lui C. P. Tăriceanu, m-aș teme sau aș fi foarte precaut cu domnul Iohannis. Sibianul trădează un spirit răzbunător, în pofida aparențelor și a zâmbetului larg. Sunt sigur că va face tot posibilul să arate că nu rămâne în istorie ca unul dintre slabiști.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
