Conflictele părinte-copil pot fi benefice, cum este cel cognitiv care poate duce la apariția unor idei/soluții mai bune, sau dăunătoare, spre exemplu conflictul afectiv care poate acționa pe multe planuri, ajungând să „infecteze" multe paliere în comunicarea dintre părinte și copil.
În astfel de situații conflictuale, părintele poate adopta diferite atitudini: cedare, luptă, evitare, sau rezolvarea problemei, relatează profesorul universitar Ion-Ovidiu Pânișoară.
Cedarea parea atunci când motivația părintelui este direcționată exclusiv spre copil și îi acceptă orice solicitare pe principiul „el să fie fericit!". Pe măsură ce această atitudine persistă, copilul devine un mic tiran care prin solicitare directă sau șantaj emoțional obține tot ce vrea.
[citeste si]
Lupta se află la polul opus cedării, părinții din această categorie fiind cei care consideră că ei au întotdeauna dreptate. Atitudinea lor vor provoca dezvoltare a două categorii de persoane:
- persoane cu o inhibiție crescută față de lume, persoane supuse și care nu o să aibă curajul să își ceară niciodată drepturile;
- persoane revoltate, care o să lupte cu „tiranul" și care o să ducă această frustrare și mai departe, în viața de adult.
Evitarea este o altă strategie ineficientă, copilul ajungând să creadă că părintelui îi este indiferentă relația lor de comunicare și o să îl îndepărteze afectiv de tatăl/mama lui.
Rezolvarea de probleme, este o altă atitudine, de altfel singura strategie care funcționează din cele patru, când soluția firească trebuie să fie „eu și tu contra problemă!"
Citește mai multe pe performante.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
