Am decolat de la Paris după ce lansasem la Reims, în seara din ajun, o carte recentă despre Cehov, deci într-o stare de epuizare avansată şi am asumat un asemenea efort în numele dorinţei de a vedea Faust-ul acestui regizor sloven cunoscut care-mi era însă... necunoscut, Victor Pandur. O ultimă ocazie căci, recent dispărut, opera i-a fost întreruptă şi doar acum la Cluj, îl puteam în fine descoperi. Dar la Bucureşti, programul s-a perturbat căci aeroportul în ceaţă refuză să se deschidă şi împreună cu Mihaela Marin, însoţită de Crenguţa Manea, rămăsesem prizonieri angoasaţi la Otopeni. Aşteptare prelungită, perspectiva unor detururi nocturne prin Sibiu mă neliniştea şi, implicit, eşecul programului iniţial mă întrista. Printr-o surpriză, rămasă până în ultima clipă incertă, am zburat şi traversat ceaţa care părea a fi obstinat londoniana: uf! Frustrat, m-am îndreptat direct la teatrul maghiar, unde am ajuns ca să văd cel puţin ultima scena din Faust. Scena împlinirii în care celebrul nemulţumit pune capăt voiajului descoperind acea solidaritate a unei comunităţi care îl determină să se reconcilieze cu lumea şi, conform pactului mefistofelian, să reclame "oprirea clipei". Cu valiza încă în mână, descopeream platoul acoperit de apă şi, din spate, îl vedeam pe Faust în negru care-şi clama ultimele vorbe... în timp ce pe fundal se detaşa unul din acele peisaje "alegorice", a căror stranie frumuseţe fascineaza în tablourile lui Patinir sau a atâtor alţi flamanzi (la Lille, acum câţiva ani, li s-a conscrat o expoziţie de neuitat!). Pe imagine se detaşa încrustat cuvântul UTOPIA: acolo voiajul se suspenda şi Faust se regăsea cu el însuşi. Pandur a făcut din natura imaginară, enigmatică, răspunsul la "utopia" eroului goethean şi astfel îi localiza plastic spaţiul aşteptării în sfârşit satisfăcută. Cum să mă despart de această propunere unică? O port cu mine şi v-o povestesc.
Recompensat, regăseam hotelul meu clujean “Melody” de unde în noapte privesc catedrala splendidă, arhitectura religioasă şi politică, dar totodată viziune spirituală. Iubesc acest refugiu solitar. Ca un Faust pitic!
A doua zi, matinal, îmi reluam peregrinările tradiţionale: repetiţia uneori nu doar deteriorează interior, ci şi reactivează un trecut a cărui nostalgie e depusă intact în noi. La locul de reuniune obişnuit, casa TIFF, mă întâmpină Gabor Tompa, recent operat, care animă acest festival rafinat ca o muzică de "cameră", şi Kinga Kovacs cu care colaborasem precis pentru micul eseu despre Teatrul în dialog cu străinul apărut cu aceasta ocazie. Cristina Modreanu îşi prezenta o carte mai veche despre avangarda americană şi una recentă despre tânăra generaţie română. Nu eram numeroşi, dar artiştii pe care ea îi valoriza străluceau prin absenţă în timp ce în sală, puţin sceptici, se aflau "preistorici" dinozauri ca Alexa Visarion, Mihai Măniuţiu, eu, Tompa...
Graţie Ancăi Măniuţiu, ghid expert, redescopeream vechea sinagogă convertită în teatru: câtă viaţă se ascunde în aceste locuri "reînviate", sacre sau industriale. Ele au servit, au o istorie şi îi poartă încă însemnele sau cicatricile. Nimic neutru, impersonal ca în edificiile transparente recent concepute. De aceea, îi spun ironic unui prieten, nobilii englezi cereau servitorilor să poarte ei, întâi, hainele noi: astfel le domesticeau şi uzura le furniza o istorie, le construia un "trecut". Asemeni acestor spaţii recuperate, care şi-au avut ca precursori pe Ariane Mnouchkine sau Peter Brook.
Aşezaţi pe scaune disparate, aproape de actori, foarte aproape, urmărim Nu e bună pentru viaţa mea, spectacol maghiar scris şi realizat de Szabolcs Hajdu. O traducere prea confidenţială mă împiedică să urmăresc evenimentele şi să percep situaţia, dar, tăcut şi uimit, mă las sedus de acest joc intim, şoptit, de aceste palpitaţii sonore, de aceste deplasări minimale, de obicei atât de străine teatrului. Cât adevăr, imposibil de respectat pe o scenă îndepărtată, dar posibil aici, în acest context de maximă proximitate. Jocul ca murmur... a doua zi îl voi regăsi pe o minunata peliculă cinematografică. Iată descoperirea clujeană a cărei discretă voce răsună încă subtil în mine. Ecou al unei voci ce articulează cuvintele păstrând constant pudoarea confidenţei.
De aceea, poate, seara, în raport cu satisfacţia produsă de premiera de la Sibiu, spectacolul semnat de Armin Petras cu textul clasic, dar atât de contemporan, Nathan înţeleptul al lui Lessing, m-a crispat acum. Prea mult teatru, prea multă afirmaţie explicită a scenei ca loc de expunere politică şi, totuşi, câtă pertinenţă în meditaţia "iluministă" a acestui dramaturg recent regăsit despre posibila, necesara compatibilitate a experienţelor religioase ce azi exasperează conflictele lumii şi pentru a căror împăciuire textul pledează. Spectacolul, inspirat de criza actuală a Orientului Mijlociu, evocă tragedia ireductibilă a acestor credinţe care conduc la distrugere şi - moment emblematic - abandonează pe Nathan într-un oraş distrus, cu străzi goale şi case bombardate, deşert al solitudinii pentru cel care o încarnează dureros. Iată puterea scenei: a transfigura cotidianul şi a-i acorda o dimensiune mitică. Nathan în inima dezastrului şi Faust în faţa utopiei - dialog a cărui pertinenţă reverberează şi azi în spectatorul ce am fost acolo, la Cluj. Lor li se adaugă acest extraordinar strigat, auster şi direct, lansat de personajele lui Joseph Roth din Iov, evrei năpăstuiţi în Europa şi decepţionaţi de America ce, spun ei, nu e diferită de Europa, ci doar "mai mare". Lisa Nielebock - iată un nume care merită reţinut şi un spectacol care merită să circule în Europa pe aceste vremuri de nelinişte ce amintesc acum timpurile ameninţătoare de altădată. În insecuritate pe scena oblică, care îi dezechilibrează pe protagonişti şi se deschide apoi ca o prăpastie, familia de "străini" a lui Roth îşi clamează deschis, angoasat, fără reticenţe înfrângerile. Ale lor, ale noastre...
Gavriil Pinte continuă, după Hamlet, ciclul În inima nopţii propunând o versiune concentrată a Regelui Lear într-un vast depou de tramvaie abandonat. Ghemuite acolo, o sută de persoane, resimţeam în imensa catedrală industrială dezafectată sentimentul de a aparţine unei comunităţi paleocreştine retrase într-un adăpost străin, pasager, ocazional. Gavriil Pinte şi Roxana Ionescu propun metafora "drumului" ca destin al regelui şi totul ne evocă nu atât fericita experienţă On the road a celebrului roman semnat de Jack Kerouac din anii 60, ci, dimpotrivă, pe aceea a rătăcirii şi pierderii în câmpia fără repere pentru doi bătrâni beckettieni, unul orb sau altul cu mintea deranjată. Cât m-am regăsit în acest tip de teatru care asociază adevărul materiilor teatrale - costume, decor - şi puterea metaforelor fizice, asemeni unor figuri din poemele Anei Blandiana: bulele metalice înglodate pe care regele le spală iniţial, înaintea abdicării, sângele care curge din microfoanele asasine, surorile perverse care pentru a-şi afirma iubirea de tată se lansează în virtuoze arii de opera seria sau Cordelia care-şi schimbă cizmele de curte cu bocanci de drum greu, Edmund care-şi vopseşte mâna sub ochii noştri pentru a-si desemna rana înşelătoare... situaţiile sunt convertite scenic şi produc, lucru rar, impactul vizibil al vorbelor shakespeariene. Ele mă însoţesc...
Dar totodată, o asemenea recunoaştere în poetica afirmată de Pinte e la originea repulsiei inspirate de Medea on media, realizată de coreanul Kim Hyuntak. El răspunde unui alt orizont de aşteptare, propriu unor grupuri de tineri care-mi e contrar, marcat de gustul pentru deriziune şi grotesc. Totul se raliază, evident ironic, unui limbaj mediatic actual şi se termină printr-o scenă unde moartea Medeei devine accident urban şi poliţia interzice prin benzi lipite pe colţurile platoului accesul circulaţiei. În faţa unei asemenea versiuni mă simt "străin", ca în faţa unor spectacole din Franţa, şi îmi asum neputinţa de a răspunde la aceste tratări bazate pe derizoriu şi nevrotica nevoie de râs. Aici intervine o ruptură generaţională pe care mi-o asum, căci succesul pe care îl are Medea on media îmi confirmă înstrăinarea pe care o accept. A nu admite această postură fără a eşua în reacţii de refuz violent - iată regimul pe care îl adopt. Demnitate a unui spectator ce-şi asuma biografia şi prezervă diferenţa.
De aceea, Jurnalul unui nebun de Gogol, în regia lui Viktor Bodo, m-a consolat. Textul halucinant al lui Gogol, admirabil pus în scenă la Bucureşti de Felix Alexa, se joacă aici într-un spaţiu restrains, dar deformat sub presiunea spiritului detracat. El, pe de altă parte, evocă poezia fizică a decorurilor lui Chagall de la debutul lui la Vitebsk. Un spaţiu figurativ şi totodata mintal, care închide personajul într-o celulă psihică ce apoi, printr-o surprinzătoare răsturnare, devine cu adevărat închisoare psihiatrică. Calitatea jocului şi puterea concretă a spaţiului fac din acest spectacol al lui Bodo o împlinire a teatrului în care mă recunosc şi pe care vi-l recomand! Aici nu mai sunt străin. Şi aceasta reconfortează.
Pe de altă parte, Helmut Stürmer ne convoacă la un rendez -vous cu Urmuz şi Fuchsiada pe care o descopeream prima oară, aventura suprarealistă de o complexitate verbală şi vizuală derutantă, ludic excitantă, împlinită sub ochiul unei prezenţe "fantomatice" a regizorului: Helmut Stürmer. El se agită pudic, melodic şi dezinvolt, graţie unei proiecţii pe uşa ce serveşte de prag între exterior şi interior. El devine stăpânul discret al acestei lumi deconcertante pe care o animă şi o domină. Libertatea ei nu e afectată, ci doar acompaniată de cel căruia, mai presus de orice, îi e necesară.
Declan Donnelan, regizor "brookian" pe care eu l-am descoperit la Bouffes du Nord, teatrul maestrului, iar voi la Bucureşti cu acelaşi genial Cum vă place, prezintă aici un spectacol mai vechi cu actori ruşi - el lucrează frecvent la Moscova - Măsură pentru măsură. Acest text dificil, afiliat la ceea ce se numeşte problem plays, invită la o mediataţie privind ceea ce e cancerul lumii moderne - corupţia corpului social. Ducele Vienei, incapabil să restaureze o ordine pentru a cărei deteriorare e el însuşi vinovat, îşi desemnează un înlocuitor drastic, Angelo, demnitarul al cărui prenume e contrar dispoziţiilor pe care le ordonă. "Îngerul" devine dictatorul ce va capitula în faţa farmecelor tinerei Isabela care refuză tranzacţia propusă: salvarea fratelui prin concupiscenţa cu noul şef ce o doreşte. Donnelan construieşte un "cor" ce urmăreşte acţiunea din care se detaşează personaje secundare, pentru a dispare apoi, căci totul se joacă aici pe relaţia între masa "shakespearian" desemnată - adică prin câţiva actori doar - şi protagoniştii demonstraţiei. Totul aminteşte Rusia de ieri şi de azi, când ducele, asemeni unui Stalin de ieri sau a unui Putin de azi, conduce ca un dirijor aplauzele mulţimii, când Angelo pare a fi un Medvedev, iar ducele un stăpân al Kremlinului ce se retrage pentru a interveni apoi cu o autoritate şi mai indiscutabilă ca înainte. Precis jucată, subtil analizată, i-a lipsit, poate, reprezentaţiei de la Cluj publicul de la Moscova din a cărui experienţă s-a inspirat. Aş fi dorit să o văd la teatrul Puşkin! În ecou îi răspundeau Rinocerii de la Luxemburg, în regia lui Frank Hoffmann. El a tăiat pasajele explicite, a accelerat ritmul, a asimilat "rinocerita" unei experienţe contemporane şi de aceea la Leipzig tineri student, care ignorau şi piesa, şi autorul, au crezut că e vorba de o extraordinară parabolă modernă a epocii actuale, plasată sub semnul afilierii la valorile lui Trump şi a liderilor de dreapta care, unul după altul, se impun pe scena Europei ameninţate de o iminenta dezintegrare.
Îmi închei scrisoarea către voi cu povestea scurt a Sfârşitului de partidă a lui Beckett, text pe care Gabor Tompa l-a pus iî scenă în omagiu pentru mama sa şi ca dar omagial pentru teatrul din Târgu Mureş pe care tatăl său l-a condus. El nu insistă asupra situaţiei, ci tratează textul ca un extraordinar dialog filozofic în care fiecare replică răsună ca un aforism cioranian. De aceea erau prieteni şi se respectau! Şi cum să nu evoc această înrudire cînd aud schimbul de vorbe între Ham şi Clov privind situaţia tatălui: "Plânge!" spune Clov. "Atunci trăieşte" conclude Ham. Să aşteptăm versiunea lui Robert Wilson la Berliner Ensemble, dar până atunci să lăsăm să răsune în noi, ca nişte diamante negre, vorbele lui Beckett.
Am ratat Azilul de noapte, dar trebuia să plec căci la Paris aveam întâlnire cu acest mare regizor care e Krystian Lupa, a cărui carte o publicasem şi cu care trebuia să discut pe scena teatrului Odeon.
Acestea au fost etapele mele pentru "odiseea străinlui", deviză a Interferenţelor.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
