Mani Pulite a debutat la Milano, în februarie 1992, când judecătorul Antonio di Pietro (care avea să devină imaginea operaţiunii) a dispus arestarea socialistului Mario Chiesa, care primise mită de la o firmă de curăţenie (sic!). Denunțurile lui Chiesa declanșează un val de arestări și anchete care duc la prăbușirea celor două mari partide italiene, Socialist și Democrat Creștin.
Asemănări cu România
Asemănările cu România pleacă de la mecanismul de curățare a clasei politice, scrie Mihnea Măruță. În ambele cazuri, primenirea a fost realizată prin intermediul Justiției. În Italia, simbolul luptei anticorupție a fost judecătorul Di Pietro, în România este șefa DNA, Laura Codruța Kovesi. Alte similarități sunt: corupţia generalizată; falimentul moral al politicienilor; finanţarea ilegală a partidelor; un catalizator extern.
În cazul Italiei, operațiunea pornește după o schimbare geopolitică majoră: prăbușirea comunismului și resetarea relațiilor între marile puteri.
În România, campania anti-corupție a căpătat mai multă vigoare după declanșarea crizei din Crimeea şi intervenţia Rusiei în estul Ucrainei.
Efectele campaniei
Efectele maximale ale campaniei din România ar putea duce, pe model italian, la dispariția celor două mari partide (PNL și PSD), la impunerea unor noi partide și figuri politice, dar și la transformarea completă a relațiilor între mediul de afaceri și politică.
Întrebarea lansată de editorialist este dacă România ar fi pregătită pentru o evoluție similară Italiei? Din păcate, eșalonul doi din partidele românești nu are anvergura necesară, formațiunile politice alternative sunt prea mici ca să asume guvernarea sau prea noi ca să aibă notorietate, scrie Măruță.
De aceea, este de așteptat ca partidele să înroleze oameni din bussines, cultură sau media, pe modelul Berlusconi, fiind de urmărit ce noi personalități vor apărea în viitorul apropiat la televiziunile de știri și cum se vor poziționa acestea.
Controverse în Italia
Campania Mani Pulite a generat și controverse în Italia. Blogul citat amintește un studiu al profesorului Alberto Vannucci, de la Universitatea din Pisa, care atrage atenția că investigațiile au avut efect doar pe termen scurt. Societatea a delegat sarcina de a face reformă către magistrați, ceea ce a dus la escaladarea tensiunilor între politic și justiție și a scăzut încrederea în instituții. În plus, s-a instaurat un puternic pesimism cu privire la integritatea elitelor. Economic, s-a estompat granița dintre sectorul public și cel privat, pe măsură ce antreprenorii au intrat în politică, iar conflictele de interese continuă și astăzi.
Ipoteza presiunii externe
Diplomatul Reginald Bartholomew, aflat în faza terminală a unui cancer, s-a confesat în 2012 jurnalistului italian Maurizio Molinari, corespondentul la New York al cotidianului italian La Stampa. Jurnalistul Mihnea Măruță amintește pe blogul său elementul care suscită cele mai multe dezbateri în presa italiană: afirmaţia fostului ambasador că un rol-cheie în lansarea anchetei conduse de Antonio Di Pietro l-a avut Peter Semler, consulul american la Milano. Semler confirmă că Di Pietro l-ar fi anunţat că îl va aresta pe socialistul Chiesa şi că, mai mult, judecătorului “îi era clar” încă de atunci că investigaţiile urmau să ducă atât la liderul socialist Craxi, cât şi la partidul rival, Democrazia Cristiana.
În 1 septembrie 2012, fostul ministru de Externe socialist Gianni de Michelis, care fusese condamnat şi el pentru corupţie la mijlocul anilor ’90, declară că, după ce a citit interviurile cu Bartholomew şi Semler, nu mai are niciun dubiu că operaţiunea ”s-a bazat în mare parte pe arestări preventive, ca mijloc de a obţine denunţuri” (textul,aici).
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
