Barca telecomandată a lui Tesla
Toată lumea este de acord că Nikola Tesla a fost unul dintre cei mai străluciți inventatori ai tuturor timpurilor. Și chiar dacă invențiile lui au fost cele din domeniul electricității, el a fost și un pionier al telecomenzilor (comenzi la distanță) prin unde radio, într-o vreme când publicul considera așa ceva de-a dreptul o vrăjitorie. Astfel, la o întâlnire din Madison Square Garden din 1898, Tesla și-a prezentat ultima sa creație: o mică barcă telecomandată prin radio.
Oficial, ambarcațiunea era numită „teleautomaton”, ceva ce noi azi numim uzual, în cazul mașinăriilor de tot felul, „telecomandate”. Teleautomatonul lui Tesla era o prezentare a brevetului său intitulat „metoda și aparat pentru controlul mecanismului de mișcare a ambarcațiunilor și vehiculelor”. Ambarcațiunea avea o cârmă mică, un motoraș și două mici antene. Lumea a fost uluită. În ciuda eforturilor lui Tesla de a explica științific invenția sa, lumea a fost convinsă că Tesla mișcă ambarcațiunea prin... telepatie!
Tesla a văzut și posibilitatea de a-și folosi invenția ca armă. Plănuia să construiască un submarin telecomandat pentru a vinde patentul Armatei. După cum singur mărturisea, oficialii de la Washington „au izbucnit în hohote de râs” atunci când Tesla a prezentat ideea unui vehicul armat telecomandat prin radio. Ironia sorții a făcut ca invenția acestui genial inventator, care a murit uitat și sărac, să fie azi folosită pe scară largă, fie că e vorba de aplicațiile militare sau de cele din industria gadgeturilor (avioane, elicoptere, quadcoptere, mașini, ambarcațiuni).
Leonardo și arcul lui uriaș
Leonardo da Vinci este recunoscut pentru invențiile lui fabuloase care din păcate au rămas la nivelul desenelor și planurilor impecabile. Vizionar a fost și în domeniul războiului, el desenând planurile pentru un tanc, un elicopter și alte mașinării, printre care și o bizară și uriașă harbaletă. Aceasta pare a fi și singura lui invenție practică, deoarece celelalte mașinării de război aveau să fie concepute și realizate doar peste câteva secole.
Desenul uriașei harbalete prevedea șase roți care să asigure mobilitatea acesteia (similare afeturilor de tun din războaiele secolului al XX-lea). Se folosea lemnul pentru construcția arcului pentru a conferi armei flexibilitate și greutate redusă. Se pare că singurul motiv pentru care această mașinărie avea 25 de metri lungime era doar efectul psihologic asupra inamicului. Leonardo era convins că intimidarea adversarului era o componentă vitală a bizarului său prototip, în sensul în care apariția acestei harbalete uriașe trebuia mai mult să sperie decât să ucidă. Un proiect inutil care a fost înlocuit de vehiculele blindate dotate cu mitraliere grele.
Graham Bell și detectorul de metale
La vremea respectivă, invenția a părut bizară, deși azi, instrumentele detectoare de metale sunt larg răspândite. Deși Bell este recunoscut pentru invenția telefonului (părerile sunt împărțite, numele lui Antonio Meucci fiind cel mai des folosit drept inventatorul, în 1854, a ceea ce el numea telettrofono), invenția detectorului de metale a venit în urma unui fapt divers spectaculos: pe 2 iulie 1881, președintele american James Garfield (nicio legătură cu serialul de desene animate de azi) a fost împușcat într-o încercare de asasinare.
O mulțime de experți au fost chemați pentru a găsi glonțul rămas în corpul președintelui. Și cum descoperirea glonțului intârzia și pericolul de septicemie era tot mai serios, Bell a avut ideea de a descoperi glontul rapid cu un aparat electromagnetic pe care îl construise de curând. Ideea era că un câmp electromagnetic creat de aparat este modificat de prezența unui metal, fenomenul fiind semnalat de un sunet specific.
Ideea era bună, numai că atunci când a fost adus lângă corpul lui Garfield, aparatul a reacționat pe toată suprafața „scanată”. Nu era bine construit? Nu, era ceva mai serios de care Bell nu avea cunoștință: istoricii de azi au căzut de acord că „nefuncționarea” aparatului lui Bell s-a datorat arcurilor de oțel din salteaua pe care era așezat președintele (o invenție recentă a acelor ani) care au interferat cu detectorul.
Citește și: Internet pe Marte. Cum este posibil?
Înotătoarele lui Benjamin Franklin
Savantul este cunoscut pentru o mulțime de realizări, în cele mai diverse domenii, dar prima lui invenție s-a înregistrat pe când el avea 11 ani. Franklin se spune că era un înotîtor pasionat și caută ceva ce i-ar fi putut îmbunătăți performanțele. Așa că a conceput niște înotătoare realizate din lemn pe care le-a atașat de mâini, nu de picioare, cum sunt cele folosite de scafandrii zilelor noastre. Arătau, dupa propria-i mărturisire „precum paleta de vopsele ale unui pictor”, aveau 25 cm lungime pe 15 cm lățime și găuri pentru degete mari.
O invenție care nu era destinată marelui public, cât mai ales să-i sporească lui viteza de înaintare în apă. Cu toate acestea, după cum mărturisea inventatorul, înotătoarele îi oboseau peste măsura încheieturile mâinilor. Culmea, Franklin a construit niște înotătoare și pentru picioare, dar a renunțat la ele pentru că nu i s-au apărut eficiente. Ironia este că azi, ele există în bagajul oricărui scufundător și sunt interzise în concursurile de natație tocmai pentru eficiența lor sporită!
Copiatorul lui Watt
Pe vremea când nu existau copiatorele pe care aproape oricine le are în casă, James Watt a avut ideea copiatorului portabil de documente. Sigur, Watt este legat de o invenție care a revoluționat lumea, motorul cu aburi, o invenție care a fost „motorul” a ceea ce azi cunoaștem sub numele de „revoluția industrială”. James Watt și-a petrecut toata viața cu invențiile, chiar dacă, asemenea altor inventatori, n-a avut și un simț al afacerilor. A trăit mai tot timpul în datorii și în căutarea permanentă de finanțatori pentru invențiile lui.
În 1780 el a inventat un aparat care putea să copieze documente prin presarea lor pe o fâșie subțire de hârtie. Ceea ce rezulta era o copie „în oglindă”. Aparatul era simplu, portabil, cu un principiu care stă la baza copiatoarelor moderne de azi. Comercial a fost considerat un succes, fiindcă Watt a reușit să vândă 600 de unități în primul an. Azi succesul pare rizibil, când vânzările se numără cu milioanele, dar copiatorul lui Watt a fost și primul lui succes de piață, care i-a transformat viața, reușind să câștige primii bani din invenția lui.
Pianul electric al lui Nernst
A fost considerată de la început o creație bizară. Walther Nernst era un om serios, cunoscut pentru studiile sale din domeniul chimiei, ca să nu mai vorbim despre a treia lege a termodinamicii pentru care a obținut Premiul Nobel pentru Chimie în 1920. Și cu toate acestea, în 1930, considerând că poate face și altceva în viață decât chimie, s-a asociat cu două cunoscute companii, Bechstein și Siemens, pentru a crea nici mai mult, nici mai puțin decât Neo-Bechstein-Flugel, altfel zis, pianul electric. Pianul nu avea cutie de rezonanță, corzile erau foarte subțiri și mai exista un ciocănel pentru a crea sunetele. Astfel pianul digital denumit Neo-Bechstein venea exact în momentul în care radioul exploda în toată lumea. Pianul digital avea integrat un radio receptor și un recorder, cele trei componente putând fi operate împreună sau individual.
Evident, deși era vorba de o tehnologie nouă, revoluționară, pianul Neo-Bechstein era mai ieftin decât un pian clasic și în plus sunetul nu era deloc pe placul pianiștilor profesioniști. Așă ca pianul lui Nernst a creat mari probleme financiare firmei Bechstein, vânzările fiind un eșec. Și asta în ciuda faptului că principiul invenției stă la baza chitarelor electrice de azi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
