Născut în primăvara lui 1956 ca o Săptămână a Cinematografului Religios (Cine del Cine Religioso), a traversat o istorie nu lipsită de dramatism, marcată de însuşi debutul lui, în anii regimului franchist, când filmele selecţionate erau privite ca un posibil canal al transmiterii unor ideologii suspecte. De câteva ori a fost nevoie de instituirea unor „Comitete ale salvării” pentru a prelungi viaţa unui festival care, cu vremea, a izbutit să adauge cinematografului religios din titulatură sintagma valori umane, pentru ca, în anii ’70, acestea să devină sinonime cu însuşi spiritul Valladolidului, recognoscibil în filmele unor mari cineaşti premiaţi: Fellini, Bresson, Satyajit Ray, Dreyer, Bergman, Truffaut, Rossellini, Wajda, spirit pe care l-am regăsit în programele ultimilor două decenii de când, în fiecare toamnă, dau curs cu bucurie invitaţiei de a urmări festivalul, cunoscut în lume şi ca Seminci, prescurtare de la Semana Internacional de Cine.
Fraţii Dardenne, Ken Loach, André Téchiné, Abbas Kiarostami, Atom Egoyan, Amos Gitai, Costa Gavras şi mulţi alţii au îndrăgit Valladolidul şi revin cu plăcere, în competiţie sau nu. Din 1984, odată cu preluarea conducerii de către Fernando Lara, reputat critic de film, festivalul şi-a extins antenele, şi-a definit structura de „fereastră către lume”. Noi teritorii geografice, precum cele asiatice, au intrat în atenţia selecţionerilor, au apărut noi secţiuni paralele, printre care excepţionala Tiempo de Historia (Timp al istoriei), dedicată unor documentare de largă respiraţie sau cea care are în vedere Nuevos Directores Españoles (Noi cineaşti spanioli).
Dar au şi festivalurile soarta lor. Proverbul cu „omul care sfinţeşte locul” a ţinut să-şi afirme atotputernicia şi la Valladolid. Fernando Lara a fost chemat să conducă Instituţia naţională a cinematografiei şi a audiovizualului. Directorul de acum, critic și el, Javier Angulo, şi-a propus să „insufle un aer nou, respectând personalitatea unui festival care privilegiază cinematograful de autor şi semnele sale identitare atât de bine delimitate.” Ambiția sa este de a revendica din nou rolul festivalurilor ca platformă privilegiată a unui cinematograf distinct (sublinierea autorului), acel cinema care ajunge cu greu în săli sau la televiziune. « Filme dificile, speciale, rare, puţine, totuşi importante, descoperite în timpul anului în lumea mare şi pe care le iubim pentru că au un impact asupra noastră, ne tulbură, ne surprind, nu ne lasă indiferenţi.(...) Iar astăzi, mai mult ca oricând, ins istăm în apărarea cinemtografului de autor ».
Ca argument personal, pentru mine suprem, voi evoca un amănunt: acum 11 ani, cunoscutul cineast francez André Téchiné, membru în juriu, se bătuse pentru un foarte tânăr chilian, Matias Bize, autorul unui încântător En la cama / În pat. („La 26 de ani eu nu făcusem un astfel de film”, avea să-mi mărturisească Téchiné). Bize a plecat cu Espiga de oro. De atunci, se bat pentru el festivalurile lumii, iar aseară, la deschiderea celei de a 61-a ediții, era pe scena somptuosului teatru Calderon, de data aceasta el însuși membru în juriu.
Abia aștept să văd pentru cine se va bate, la rândul său. În competiția oficială sunt nume noi din Egipt, Iran, Tunisia, America latină, dar și consacrate, precum Goran Paskaljevic (Serbia) câștigător a două Spice de aur sau indianca Deepa Mehta.
România este prezentă în selecția oficială calitate de coproducător al filmului spaniol La madre, de Alberto Morais, prin Fundația Teatru contemporan (Adrian Lustig). Debutează, cu acest prilej, și doi tineri, Ovidiu Crișan și Alexandru Stanciu. Poate ne vor purta noroc.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
