Pe o suprafață de aproximativ 10 mii de kilometri pătrați, intr-un triunghi format de Hawaii, Insula Paștelui și Noua Zeelandă, mari navigatori europeni ai secolului XVIII (precum Wallis, Bougainville sau Cook) au descoperit mii de miniparadisuri terestre, aflate la mari distanțe de țărmurile continentale și locuite de oameni cu pielea brună și păr ondulat, având un specific anume al formei ochilor. Cine sunt acești polinezieni? Din ce direcție au ajuns în această arie geografică, în ce perioadă și de ce s-au stabilit aici, evitând parcă orice contact cu restul lumii?
Ipoteze istorice controversate
Răspunsurile la întrebarile de mai sus nu sunt certe, întrucât există trei mari ipoteze ale originii polinezienilor, fiecare având un grad mai mare sau mai mic de verosimilitate. O primă tentativă de răspuns are mai mult un parfum de legendă; se presupune că în acea vastă zona geografică ar fi existat în vremuri imemoriale un continent aparte, locuit de o rasă deosebită de toate celelalte.
În urma unei catastrofe geologice, din acel ipotetic continent ar mai fi rămas la suprafață doar înaltele culmi muntoase, reprezentând miriadele de insule și arhipelaguri de azi. Cu alte cuvinte, aceasă ipoteză intenționează să acrediteze ideea unei rase autonome, a unei populații originale... Din păcate, unicul argument al acestui mit îl reprezintă uriașele distanțe pe care imigranți din varii teritorii cunoscute n-ar fi putut să le parcurgă acum mai multe sute de mii de ani.
Ipotezele cu adevărat științifice se referă la o origine americană și/sau asiatică. Și asta în primul rând datorită faptului că arta navigației a fost una extraordinară pentru strămoșii polinezienilor. Vestita lor canoe dublă putea înfrunta cu succes apele oceanelor în anumite perioade ale anului. Astfel, varianta americană susține popularea teritoriilor insulare de către amerindieni plecați din diverse regiuni ale Americii de Sud, acum o mie de ani. Istoricul norvegian Thor Heyerdahl a vrut să demonstreze acest lucru prin faimoasa sa expediție Kon Tiki (1947), ajungând din Peru în Insulele Tuamotu în trei luni și jumătate, cu mijloace rudimentare. Constatând că unul dintre alimentele de bază ale băștinașilor este cartoful dulce (pătată), de proveniență americană și nu asiatică, Heyerdahl a tras concluzia sus-pomenită.
Dar descoperirile arheologice făcute începand cu anii ’60 ai secolului XX au evidențiat faptul că cea mai plauzibilă ipoteză este cea asiatică. Față de argumentele reprezentate de ușurința navigației și alimentație, ale variantei americane, vestigiile culturale din acele ținuturi atestă locuirea lor încă din mileniul III î.Hr. Punctul de plecare al coloniștilor Polineziei de astăzi ar fi fost sud-estul Asiei, iar primele pământuri ocupate ar fi fost insulele Fiji, Tonga și Samoa.
Motivele migrației se leagă de posibilitatea existenței unor epidemii sau ale unor războaie, care au obligat la exil o parte din locuitorii asiatici. Așa s-ar explica faptul că emigranții n-au mai vrut să se întoarcă în patria de origine, învățând să cultive în noile teritorii fructele și plantele exotice atât de hrănitoare („arborele de pâine”, bananele, nuca de cocos etc.). Treptat, acești oameni au explorat și colonizat și alte insule, precum Marchizele.
Interesant este faptul că sosirea pe misterioasa Insulă a Paștelui s-ar fi făcut în jurul anului 700 î.Hr. Ulterior, în primul mileniu d.Hr., creșterea populației a determinat colonizarea Australiei, Noii Zeelande, Insulelor Cook și a altor teritorii din Pacific.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
