În România mulți oameni asistă de câțiva ani la un haos generalizat. Părerile sunt diferite. Unii spun că țara este condusă cu „masca de gaze pe figură", alții că se înfăptuiește o reală reformă, în care corupții sunt pedepsiții, în timp ce alte păreri susțin că totul e o amețeală, care are ca scop reașezarea polilor de putere. Se vorbește mult despre reforma administrativă și politică, nu și despre cea militară, unde motivul secretului de stat stă în calea oricărui mecanism de control. Ca într-un fetiș, prestigiul acestor organizații crește, cu cât sunt mai inaccesibile.
Cu o polarizare instituțională în care Parlamentul, deși este singurul organism care are în misie menținerea democrației statale, are o imagine șubrezită zilnic, alte instituții, care se pot exprima bombastic din punct de vedere al acțiunii, acumulează „încredere" populară mai ceva ca FSN-ul în anii 90. Este un paradox ceea ce se întâmplă în aceste două Românii, una perfect reformată, care are instituții cu oameni impecabili și cealaltă șubredă și pusă la îndoială, cu instituții și oameni corupți. Oare nu este o minciună tot acest spectacol de lumini și umbre? Oare adevărul nu este pe undeva pe la mijloc și noi cădem victime ale ultimelor strategii de PR?
În aceste condiții, ca și în vremurile sumbre prin care a mai trecut poporul român (că tot s-au împlinit recent 65de ani de la asasinarea lui Iuliu Maniu) încă mai poate fi salvat ceva. Ca replică la multiplele intoxicări media, literatura este obligată să intervină. E vremea ca partea operativă a literaturii, scriitorii, să abordeze teme actuale, care țin de tot acest spectacol pe care îl trăim și din care ni se servesc numai acele părți menite să ne impresioneze emoțional. Scriitori tineri și mai puțini tineri au această datorie, de a trece prin filtrul ficțiunii și a nara cum percep această perioadă, foarte rodnică în tipologii umane care pot lesne deveni personaje. Avem tipul omului lacom, al parvenitului dar și al combinatorului, poate că și al frustratului sau a complexatului, care ajuns într-un post cheie, își țese o rețea secretă și ajunge să își subjuge nu doar adversarii, dar și partenerii sau chiar șefii. Avem tipul amantei promovate și misterioase aresturi la domicilii, în care nu știm ce se întâmplă, o pleiadă de posibilități de a realiza constructe imaginative care să genereze un narativ de succes.
Asistăm la un alt tip de reeducare, nu ca la Canal, ci chiar la domiciliu, prin alternarea ideii de claustrare, cu cea de eliberare, fapte care desigur pot modifica mai dur conștiințele potrivnicilor. Mai avem și „căpușarea" deciziei prin metoda creării reflexului condiționat(stimulus control), în care un șef poate ajunge să fie manipulat de către un subordonat prin activarea unor stimuli. Oare nu sunt toate acestea suficiente motive de a da posibilitatea „tinerilor frumoși și liberi" de a face analogii, mai ales că excitația post-colectiv s-a redus treptat și inexplicabil. Unde este spiritul literar și curajul scriitoricesc în toată această perioadă? Ce ar fi scris un Marin Preda contemporan? Poate că orbită de goana după senzații și bombardată de informații, cele mai multe inutile, tânăra generație de scriitori și jurnaliști, scapă din vedere tocmai esențialul: nu interpretarea informațiilor servite, ci cercetarea cauzelor unor evenimente și a impactului pe care acestea îl au în societate trebuie să fie menirea lor.
Notă* - titlul și leadul aparțin redacției
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
