Mecanica acestei achiziții este una mai degrabă ciudată. Un reprezentant al statului negociază cu un privat achiziția operei lui Brâncuși, din proprie inițiativă, cade de acord asupra unui preț, deși nu are la dispoziție suma necesară pentru acoperirea plății la care se angajează, iar apoi solicită cetățenilor să vină cu banii pentru acoperirea diferenței. Mai departe se născocește o campanie care ar trebui să convingă publicul că strângerea de fonduri servește unei grozave cauze.
Deloc surprinzător, publicul pare a nu se lăsa deloc convins. Pe bună dreptate. În ciuda unei zgomotoase și costisitoare campanii, care își propune să fabrice emoții sintetice și patriotism în numerar, nu există aici nimic care să schimbe sensul discuției. Iar întreaga discuție nu e despre Brâncuși, ci despre bani. Nu este nicicum pusă în discuție posteritatea lui Constantin Brâncuși, iar opera lui supraviețuiește în tihnă și fără zarva administrativă. Cumințenia pământului nu se află în vreo iminentă primejdie, nu este în pericol de degradare, e doar o discuție despre dreptul de proprietate. Nu este vorba nici despre o dorință a Muzeului Național de Artă, care subit ar dispune de un buget acoperitor pentru susținerea nevoii de lărgire a colecțiilor; în treacăt fie spus, suma despre care discutăm aici depășește cu mult bugetul anual al acestui muzeu, care în 2013 era de 18 milioane de lei.
Sloganul campaniei e și el unul nefericit: Brâncuși e al meu! Un fel de răcnet care reclamă dreptul de proprietate asupra numelui, gloriei, operei lui Brâncuși, totul rezumat la datele unei tranzacții imediate, cu preț cert. Pentru că, în cele din urmă, despre asta este vorba, despre o tranzacție. Totul e redus la asta, la plata unui preț pentru achiziția unui bun. Nu e vorba despre Brâncuși, nici despre artă, nici despre destinul unei opere, ci despre o schimbare de proprietar. Nu e vorba de respect oferit unei opere, ci despre tratarea acesteia ca un bun de inventar.
[citeste si]
Statul român, care a vândut tot ce se putea vinde în țara asta, de la ape și păduri până la bănci, se dorește acum proprietar al uneia dintre operele lui Brâncuși. Statul român care asigură bugete de minimă supraviețuire pentru multe dintre muzeele sale, în timp ce asistă indiferent la evacuarea altor muzee – exemplul Muzeului literaturii române e cel mai relevant. Statul român care a renunțat, din motive de neînțeles, la moștenirea Gojdu, se dorește proprietar al unei lucrări de artă. Statul român care a abandonat demersurile de recuperare a tezaurului aflat la Moscova, ne cere să contribuim pentru ca el să poată deveni proprietar al Cumințeniei pământului. Lipsa de interes a cetățenilor, în condițiile date, n-ar trebui să mire pe nimeni.
Neîndoielnic, ar fi minunat ca lucrări ale lui Brâncuși să revină în țară. Încă și mai grozav ar fi dacă ne-am îngriji de cele care se află deja aici. Oricât de lăudabilă, în aparență, ar fi inițiativa Ministerului Culturii, e greu să fie și convingătoare, câtă vreme casa în care s-a născut Brâncuși, la Hobița, se află în ruină – Brâncuși e al meu! nu funcționează și acolo?
Nu avem o conversație despre artă, despre destinul unei opere, nici măcar despre Constantin Brâncuși. Ceea ce propune Ministerul Culturii, sub voalul unei neinspirate campanii, este o discuție despre o tranzacție. Și puțini sunt cei care mai au încredere în tranzacțiile încheiate de statul român.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
