Deformarea percepțiilor a fost un lucru rău, care a început să ni se întâmple treptat, pe nesimțite. Astfel, cu fiecare conflict care s-a petrecut am început să fim nesiguri și să ne întrebăm: sunt instituțiile ale oamenilor? Oare sunt partidele ale oamenilor? Există un conflict între stat și privat? Există o ură între polițiștii de la rutieră și șoferi și tot așa. Predispoziția noastră pentru a consuma vești proaste și de a le ignora pe cele bune, ne-a sălbăticit social și aproape că nu mai credem în nimeni și nimic. Am delegat și formalizat gândurile de bine zilelor de Paști și Crăciun și am găsit o scuză pentru toate: „timpul trece prea repede”.
Toate aceste conflicte care au pus cap în cap părți ale aceluiași popor, au făcut ca în ultimii ani, în țară, în pofida unei minime stabilități economice și a unei direcții cât de cât bune, lipsită de războaie cu arme de foc, să domnească bucuria pentru răul celui de lângă noi. Acest tip de sentiment n-avea cum să ne aducă o stare sufletească și o atmosferă bună. Din contră, bucuria pentru necazul altuia creează un soi de dependență și ajungem uneori să credem că răul, vestea proastă, ziua fără morți în accidente de mașină sau fără crime, reprezintă anormalitatea.
Mai demult, vecinii de bloc sau casă țineau unii la ceilalți, se vizitau și se ajutau din principiu. Astăzi, aproape că nici nu mai știm cine sunt persoanele care locuiesc lângă noi și de multe ori întoarcem capul în partea cealaltă când ne întâlnim pe în fața blocului sau pe stradă. Vulnerabilitatea persoanelor care trăiesc singure, în fața unui accident casnic sau a unei probleme de sănătate, devine fatală. Nu zice nimeni să rămânem în perpetue stări de doliu, dar la moartea cuiva cunoscut parcă nici nu ne mai mirăm și privim totul ca pe ceva firesc sau ca pe un ghinion. Un om singur, fie că este cunoscut sau nu, tânăr sau bătrân, devine o victimă sigură în fața unei eventuale boli. Fără oameni dragi în jur sau izolat de prieteni sau vecini, orice om moare în singurătate. Ne este frică să ne mai deranjăm și ne dăm sms ca să ne întrebăm (eventual) dacă putem să ne sunăm. Internetul, în loc să ne apropie, ne-a alungat din stradă, așa cum foarte bine a zis sociologul Vasile Dâncu în finalul unui studiu.
La nivel înalt, președintele vrea să îl imite în rele pe predecesorul său. Cum s-ar putea fenta Constituția, astfel încât, votul unui grup mare de oameni să poată fi înlocuit printr-un artificiu procedural? Scoaterea din politică a unora, nu a adus cu sine și recuperări de prejudicii financiare. Treptat, fără să ne dăm seama, ajungem să fim conduși în doi-trei ani, doar de superficiali sau inconștienți. O parte din cei care se pricepeau să ia decizii politice în varii domenii sunt scoși pe tușă (mă gândesc în special la Adrian Năstase) iar restul sunt condamnați, suspendați, înfricoșați ori prea bătrâni, securiști, comuniști sau naționaliști. Nimeni nu mai este bun. Oare nu ne auto-sabotăm și ne timorăm reciproc, astfel încât, luptele interne (se pare că singura noastră plăcere) să ne trimită în izolare și eșec guvernamental? Oare când vom vedea Parlamentul și cu bune și cu rele, nu doar cu rele? Oare când vom înțelege că politica seamănă într-un fel cu autocontrolul? Adică să sacrificăm reacția socială față de un rău mai mic, pentru a atinge un obiectiv mai important. A cui este România? Mai există o țară și un popor, dincolo de spațiul geografic și de mecanismele democratice pe care ni le-am creat în 1990? Comportamentul președintelui după alegerile din 11 decembrie ar putea fi startul sau sfârșitul stării de haos. Dar există oare cu adevărat și persoana președintelui? Dacă da, primul și adevăratul său examen se va da a doua zi după alegeri.
29.09. 2016 Flaviu Predescu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
