Alexandru Ioan Cuza s-a născut pe 20 martie 1820 în Bârlad. A învăţat până în 1831, în pensionul francez al lui Victor Cuenin (Cunin), la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva din viitorii săi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, pe verii săi primari Nicolae, Ioan şi Panaite Docan, precum şi pe viitorul mare artist Matei Millo. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere, diploma, iscălită de Francois Guizot, ministrul instrucţiunii publice, fiind din 8 decembrie 1835. Îl atrăgea medicina, dar spectacolul sălii de disecţie îl face să renunţe şi să se înscrie la drept. N-a terminat facultatea, dar a devenit, în schimb, membru al Societăţii economiştilor din Paris.
Reîntors în ţară intră în armată(1837). Nu rămâne decât până în februarie 1840 când şi-a dat demisia din motive necunoscute. În 1843 îl găsim membru al judecătoriei ţinutului Covurlui. Nici aici nu va rămâne decât până în toamna lui 1845. La 1848, Alexandru Cuza a fost în primele rânduri ale revoluţiei. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg ”, din Iaşi, la 27 martie 1848, cerând înfăptuirea de reforme. În întrunirea din casa lui Alexandru Mavrocordat la Copou, în seara de 29 martie, după ce s-a aflat că Mihai Sturdza nu vrea să accepte programul de reforme ce i se înfăţişase, Cuza, alături de Vasile Ghica şi C. Racliş, a preconizat înarmarea participanţilor la întrunire care să meargă a doua zi la domnie spre a cere înfăptuirea reformelor. Mihai Sturdza a dispus arestarea celor mai mulţi din fruntaşii mişcării şi, printre ei, pe Cuza. Închişi în cazarmă şi brutalizaţi – în această împrejurare capătă viitorul domn o rană la picior de care va suferi multă vreme – treisprezece dintre aceşti fruntaşi, inclusiv Cuza, au fost trimişi la Galaţi, având ca destinaţie Turcia. Dar în loc să ajungă la Galaţi, cu ajutorul marinarilor greci cumpăraţi de consulul englez, s-au îndreptat spre Brăila, de unde cu paşapoarte austriece au ajuns în Transilvania.
Mihail Sturdza
Alexandru Ioan Cuza participă astfel la marea întrunire de la Blaj, din 3/15 mai 1848, unde a văzut mulţimea ţăranilor veniţi din toate părţile Transilvaniei şi a auzit cuvântul lui Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu. De aici pleacă în Bucovina, unde a făcut parte din Comitetul revoluţionar moldovean. A făcut parte, de asemenea, din comitetul executiv al “Casei de bani” ce urmărea să strângă fonduri pentru revoluţie, atât în Bucovina, care aparținea Austriei, cât şi în Moldova. În noiembrie 1848 iscălea, alături de alţi refugiaţi moldoveni o declaraţie că nu înţeleg să ceară iertare lui Mihai Strurdza drept preţ al îngăduinţei de a se reîntoarce acasă. Din cauza holerei care izbucnise în Bucovina pleacă la Viena, de aici la Paris, apoi la Constantinopol, de unde pornește spre ţară, însoţind pe noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi, pe deasupra, partizan convins al Unirii. Ghica îl numeşte pe Cuza preşedinte al Judecătoriei Covrului în 1849. În această calitate rămâne până în februarie 1851, când a fost numit director al Ministerului de Interne, dar demisionează la 1 octombrie 1851.
Grigore Ghica
În toate funcţiile şi posturile ocupate, Cuza se remarcă printr-un respect desăvârşit al legii, printr-o cinste exemplară şi totodată, printr-o adâncă înţelegere faţă de toți cei care apelau la instituția pe care o reprezenta. Meritele sale ca judecător şi administrator au fost relevate, de altfel, în mod public, de către domn în două împrejurări: mai întâi prin ofisul din 14 octombrie 1851, în care se subliniază „desăvârşita vrednicie şi râvna ce aţi arătat în tot cursul însărcinării Dvs”, apoi la 18 mai 1855 când, acordându-i lui Cuza rangul de vornic, arată că aceasta e o răsplată pentru serviciile aduse ca „prezident al judecătoriei ţinutului Covurlui şi pentru ale sale merite personale şi credinţa către Noi (popor) şi Patrie”. La 7 iunie 1856, Ghica îl numeşte pe vornicul Cuza în postul de pârcălab al oraşului şi portului Galaţi.
În contextul intern şi internaţional existent, lucrurile se petrec foarte alert: la 8 iulie 1856 încetează domnia lui Grigore Ghica; în locul acestuia este numit – conform prevederilor Tratatului de la Paris – un caimacam, Theodor Balş care nu era favorabil Unirii şi îl demite pe Cuza din postul de pârcălab. Balş moare şi locul îi este luat de un alt adversar al Unirii – Nicolae Vogoride, care pentru a-l apropia pe Cuza îl numeşte din nou pârcălab la Galaţi şi îl reintegrează în cadrele armatei ca sublocotenent. Îl înaintează la gradul locotenent și după patru zile îl face căpitan, iar după alte cinci zile maior. Era o înaintare cu totul în afara regulamentelor, excepţională, Vogoride crezând că şi-a asigurat în Cuza un devotat partizan. S-a înşelat, deoarece Cuza, om de caracter, nu înţelegea să renunţe la convingerile sale unioniste – pentru care militase în 1848 – de dragul unor avantaje materiale. Datorită faptului că A. Cuza nu îşi ascunsese nici de data aceasta părerile, rezultatul a fost îndepărtarea sa din Galaţi, tocmai în timpul alegerilor pentru Divanul ad-hoc, sub pretextul unor „osăbite lucrări la districtul Ismail şi Cahul“.
Nicolae Vogoride
La această măsură, Cuza răspunde peste câteva zile, printr-o răsunătoare demisie în care înşira toate neregulile şi falsurile administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmăreau obţinerea, la alegeri, a unui rezultat antiunionist. Demisia face mare senzaţie atât în ţară cât şi în cercurile diplomatice şi a contribuit la hotărârea Puterilor Garante să anuleze alegerile falsificate. La noua consultare electorală, unde unioniştii au obţinut o victorie zdrobitoare Cuza a fost ales deputat al oraşului Galaţi. În Divanul ad-hoc, el nu a avut o activitate de prim plan; nu se considera orator şi de aceea nu a luat cuvântul spre a rosti un discurs în genul celor pronunţate de Kogălniceanu. A sprijinit însă, în şedinţa din 29 octombrie 1857, propunerea de desfiinţare a privilegiilor, propunere ce a fost primită, de altfel, cu aclamaţii unanime. În discuţiile provocate de problema agrară, el votează pentru propunerea de a se împroprietări ţăranii. Faţă de succesul masiv obţinut de unionişti şi de faptul că Marile Puteri au admis, dacă nu în întregime, dar în majoritate revendicările acestora, caimacamul Vogoride îşi modifică atitudinea pe care o adoptase cu privire la Cuza, după demisia acestuia din postul de pârcălab. El îl avansă la gradul de colonel şi îl numește în septembrie 1858 ajutor al hatmanului miliţiei, post important în ierarhia militară.
Mihail Kogalniceanu
Căimăcămia de trei ce urmează lui Vogoride, îl avansează pe Cuza la rangul de hatman. Cu alte cuvinte, până la numirea unui titular în acest post de conducere al armatei, Cuza îi ţine locul. Aşadar, în momentul alegerii sale ca domn, Cuza era comandantul întregii armate moldovene. Era un om popular; demisia sa răsunătoare din postul de pârcălab, într-un moment hotărâtor, îl făcuse cunoscut în întreaga ţară şi atrăsese asupra sa şi atenţia cercurilor diplomatice. Era un om simpatic şi inteligent, având replică promptă şi ascuţită. Nu era nici un ambiţios, doritor de a face, cu orice preţ, carieră şi nici nu umbrea pe ceilalţi prin mari însuşiri: de orator – ca Mihail Kogălniceanu, de talent – ca Vasile Alecsandri, sau de prestigiu – ca Negri. I se cunoştea firea dezinteresată. Nu se folosise niciodată de slujbe spre a face, ca alţii, avere. Patriot şi cu idei largi, liberale, nu era însă un radical, cu idei extremiste. Aşa se explică de ce, atunci când în seara zilei de 3 ianuarie, după diverse încercări nereuşite de a se pune de acord asupra unui candidat, se rostește numele lui Cuza, toată lumea a fost imediat de acord. Succesul din 5 ianuarie 1859 s-a datorat personalitapții lui Cuza, reprezentativă pentru noile idei şi sentimente care frământau societatea românească şi, în acelaşi timp, fără a avea trăsături de evidentă superioritate care, adesea, sunt o piedică în realizarea unui acord unanim. Pe 24 ianuarie 1859 este ales domnitor al Țării Românești și Mica Unire era înfăptuită.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
